Copiii nu au încetat să iubească poveștile, ci poate că noi am uitat cum să le spunem

 

Am citit de curând, în The New Yorker, un articol despre James Daunt, omul care a reușit să readucă cititorii în librării și să demonstreze că, în ciuda tuturor previziunilor pesimiste, cartea tipărită are încă un viitor. Articolul, intitulat „The New Age of Reading”, vorbește despre o nouă epocă a lecturii, despre librării care prosperă și despre oameni care continuă să cumpere cărți.

M-am bucurat să citesc aceste lucruri, mai ales într-o vreme în care auzim atât de des că lectura este pe cale de dispariție. Dar gândul meu s-a îndreptat aproape imediat spre copii. 

De câte ori nu am auzit spunându-se că cei mici nu mai citesc? Că nu mai au răbdare, că preferă telefoanele, că nu mai sunt interesați de cărți? Afirmațiile acestea au devenit atât de obișnuite, încât aproape că nu le mai punem la îndoială. Și totuși, eu cred că ar trebui să ne întrebăm altceva: oare copiii nu mai sunt interesați de lectură sau noi, adulții, nu mai știm întotdeauna cum să le prezentăm literatura?

De zece ani organizez întâlniri săptămânale cu copiii, în cadrul clubului de lectură „Îmblânzitorii de Pagini”. Zece ani în care am citit împreună, am povestit, am discutat despre personaje, am râs și ne-am contrazis uneori în privința unor întâmplări din cărți. În tot acest timp, am înțeles că interesul pentru lectură nu se poate impune. Poți să-i ceri unui copil să citească un anumit număr de pagini, poți să-l obligi să facă un rezumat sau să răspundă la întrebări, dar nu-l poți obliga să iubească o poveste. 

Dragostea pentru cărți se naște altfel.

Am observat că celor mici le place să li se citească. Le place să asculte o poveste spusă cu expresivitate, să urmărească întâmplările, să descopere personajele. Uneori intervin cu întrebări, alteori anticipează ceea ce urmează să se întâmple. Sunt curioși, atenți, nerăbdători să afle continuarea. Dar am observat și ceva ce mi se pare la fel de important: după ce le este trezită curiozitatea, copiilor le place să descopere singuri cărțile. Și cred că tocmai aici se află unul dintre secretele formării unui cititor. Adultul poate deschide ușa spre lumea poveștilor, dar copilul trebuie să aibă libertatea de a intra singur. 

O lectură cu voce tare poate fi începutul unei prietenii cu o carte. Vocea celui care citește dă viață personajelor, creează atmosferă, stârnește emoții, dar vine un moment în care copilul vrea să afle singur ce se întâmplă mai departe, să întoarcă paginile în ritmul lui, să se oprească asupra unui pasaj, să se întoarcă la o întâmplare care i-a plăcut. Acesta este momentul pe care ar trebui să-l așteptăm și să-l încurajăm.

Din păcate, noi, adulții, avem uneori tendința de a transforma lectura într-o activitate prea serioasă. Aproape orice poveste trebuie să aibă o morală, orice personaj trebuie analizat, orice întâmplare trebuie explicată. Copilul termină de citit și imediat apar întrebările: Care este ideea principală? Ce ai învățat? Care sunt personajele pozitive și negative? Ce mesaj a vrut să transmită autorul? Nu spun că asemenea întrebări nu au rostul lor. Dimpotrivă, înțelegerea textului este importantă, dar literatura nu este doar un exercițiu școlar și nici o colecție de învățături morale. 

O poveste trebuie, înainte de toate, să fie trăită. Copilul trebuie să aibă voie să se bucure de o aventură fără să fie obligat să explice imediat ce a învățat din ea, să râdă de un personaj caraghios, să fie supărat pe un erou care a luat o decizie greșită, să nu fie de acord cu finalul unei cărți, să poată spune chiar și că o poveste nu i-a plăcut.

De altfel, nici noi, adulții, nu iubim toate cărțile pe care le citim. Avem preferințe, respingem anumite stiluri, abandonăm uneori romane, atunci de ce le-am cere copiilor să aprecieze fără rezerve orice carte pe care le-o recomandăm? 

Mai există un lucru asupra căruia cred că ar trebui să reflectăm: felul în care vorbim despre importanța lecturii. Le spunem copiilor că trebuie să citească pentru a-și dezvolta vocabularul, pentru a-și îmbunătăți exprimarea, pentru a avea rezultate bune la școală. Sunt argumente adevărate și necesare. Dar câți copii deschid o carte gândindu-se că vor să-și îmbogățească vocabularul?

Un copil vrea să afle cine a furat comoara, dacă eroul va reuși să scape din primejdie, ce se ascunde dincolo de ușa încuiată sau dacă personajul lui preferat se va întoarce acasă. Copiii caută în cărți ceea ce am căutat și noi când eram mici: aventură, mister, umor, prietenie, lumi necunoscute, caută povești care să le pună imaginația la lucru. Poate că ar trebui să le vorbim mai întâi despre toate acestea și abia apoi despre beneficiile lecturii. 

Și, pentru că scriu literatură pentru copii, nu pot să nu mă gândesc și la responsabilitatea autorilor. Nu este suficient să scriem cărți cu mesaje frumoase, trebuie să scriem povești bune, cu personaje credibile, cu întâmplări care să stârnească interesul și cu un limbaj care să respecte inteligența cititorilor noștri. Copiii nu sunt cititori inferiori adulților, ci ei sunt cititori aflați la început de drum, dar asta nu înseamnă că trebuie să le oferim povești superficiale sau excesiv simplificate.

O carte pentru copii poate fi amuzantă și profundă în același timp, poate vorbi despre curaj, pierdere, prietenie, nedreptate sau teamă, fără să devină o predică, poate pune întrebări dificile fără să ofere întotdeauna răspunsuri comode, iar un copil este adesea mult mai pregătit să înțeleagă asemenea lucruri decât presupunem noi. 

Nu cred nici că trebuie să privim tehnologia ca pe un dușman de neînvins. Este adevărat că telefoanele și ecranele ocupă mult din timpul copiilor și că lectura presupune un alt fel de atenție, dar poveștile au supraviețuit multor schimbări ale lumii. Au trecut de la povestirea orală la manuscris, de la manuscris la cartea tipărită și apoi la formele digitale.

Și, totuși, nevoia de povești nu a dispărut, ci, ceea ce trebuie să cultivăm este răbdarea de a le descoperi. 

Mă întorc adesea cu gândul la întâlnirile noastre de lectură. Nu toate au fost la fel, uneori copiii au fost foarte atenți, alteori mai gălăgioși. Unele povești i-au cucerit imediat, altele au avut nevoie de mai mult timp și uneori au existat întrebări neașteptate și interpretări care m-au surprins. Dar tocmai aceste lucruri mi-au arătat că lectura este o experiență vie, ea nu se desfășoară întotdeauna după planul adultului și nici nu trebuie să o facă.

În fond, un club de lectură nu ar trebui să fie o altă sală de clasă, ci ar trebui să fie un loc în care copiii se întâlnesc cu poveștile și unii cu ceilalți, în care învață să asculte opinii diferite și descoperă că aceeași carte poate însemna lucruri diferite pentru cititori diferiți. Nu știu câți dintre copiii care au participat la întâlnirile clubului nostru vor deveni cititori pasionați la maturitate. Mi-ar plăcea să cred că mulți dintre ei, dar nu pot măsura în cifre ceea ce s-a întâmplat în acești zece ani. Știu doar că am încercat să le ofer întâlniri frumoase cu literatura și sper că, atunci când vor intra într-o librărie sau vor descoperi o carte uitată pe un raft, își vor aminti cu plăcere de poveștile pe care le-am citit împreună. Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem face pentru copii: să le dăruim amintiri frumoase legate de cărți.

Așadar, nu sunt convinsă că lectura este pe moarte, dar sunt convinsă că avem nevoie să regândim felul în care îi apropiem pe copii de literatură. Să renunțăm, măcar din când în când, la tonul moralizator, să nu mai transformăm fiecare carte într-o temă de casă, să avem răbdare cu cititorii începători și să le respectăm preferințele, chiar dacă nu coincid întotdeauna cu ale noastre. Să le citim povești, dar să le lăsăm și bucuria de a le descoperi singuri și, mai ales, să nu uităm că un copil nu devine cititor doar pentru că i s-a spus de multe ori cât de important este să citească. Un copil devine cititor atunci când, într-o bună zi, deschide o carte din proprie inițiativă, pentru că vrea să afle ce se ascunde între paginile ei.
Poate că adevărata noastră reușită nu este momentul în care un copil ne ascultă citind, ci acela în care nu mai are nevoie de noi pentru a începe o poveste.

---

Articol inspirat de lectura textului „The New Age of Reading”, de Nathan Heller, publicat în The New Yorker, octombrie 2026, și de experiența mea de zece ani în cadrul clubului de lectură „Îmblânzitorii de Pagini” Oradea.