Meșterul Ceasornicar, fragmente

 

 Surpriza

Zgomotul se aude din nou. Băiatul se trezeşte speriat şi ascultă. Recunoaşte de unde vine, dar nu poate scăpa de teama care pune stăpânire asupra lui de fiecare dată.

-Selena, şopti el. Selena! De data asta vorbi mai tare.

-Da, Andrei, ce e? făcu fata somnoroasă.

-Te rog, fă ceva, se aude iar zgomotul ăla, ştii tu!  Nu pot să dorm.

-Oh, Andrei, nu e decât un prăpădit de şoarece. Culcă-te odată, ne trezeşti pe toţi.

-Ce e cu gălăgia asta? se auzi o voce din altă parte a camerei.

-Dar n-am ce face, strigă Andrei speriat, mi-e frică! Şi nu e un prăpădit de şoarece, e un şobolan mare, l-am văzut eu într-o seară.

 Ceilalţi nu  mai zic nimic. Ştiu ei prea bine de la ce vine zgomotul.

-Nu se mai aude nimic, zise fata, apoi se ridică în picioare  lovind cu zgomot în soba de fier.

Andrei îşi căpătă liniştea pe moment, şi încercă să adoarmă din nou.

Tăcerea se lasă peste camera copiilor. Peste puţin timp, Andrei, Selena şi Iulian au adormit. În soba de fier, musafirul nopţii stătea ghemuit, tremurând şi speriat. Nu înţelegea toată forfota pe care o stârnea de fiecare dată apariţiile lui în timpul nopţii.

Andrei, Selena şi Iulian Sturdescu sunt trei fraţi care trăiesc separaţi de lumea întreagă. Izolaţi, îşi duc traiul de zi cu zi într-o casă dărăpănată. De fapt, casa nu avea decât o încăpere care cu greu se putea numi cameră, partea Selenei era separată printr-un panou de a băieţilor  şi o alta mai mică, pe care o foloseau ca baie. Acoperişul mai avea puţin şi se răsturna în mijlocul camerei. 

(...)

 -Oare ne aşteaptă cineva? întreabă Andrei după o vreme.

-Hmm, nu ştiu ce să spun, zice Iulian.

Gara, dar mai bine putem spune că este o haltă, este goală şi pare părăsită. Nici măcar şeful de haltă sau vreun alt angajat nu se văd pe acolo. Copiii se aşază pe o bancă, în aşteptare. Halta este aşezată la poalele unui deal, înconjurată de pădure. Tăcerea s-a lăsat peste loc, doar oftările copiilor se aud din când în când. Flămânzi şi prăfuiţi de la drum, aşteptau cu nădejdea unei mese bune.

-Of, mor de foame,  dacă nu vine? întrebă în şoaptă Andrei.

-Ai răbdare, am ajuns abia de zece minute, îl linişteşte Selena. O să vină după noi, doar ea ne-a invitat.

Imediat, tăcerea a fost ruptă de un hârşâit care se auzea în depărtare. Apoi tropote de cal. Zgomotul se apropia din ce în ce mai mult.

-Se aude ceva, zise Andrei. Parcă-i un cal.

Copiii se ridicară şi în clipa următoare în faţa lor  apăru o căruţă trasă de un cal, şi deasupra aşezată cu toată demnitatea stătea o femeie în vârstă.

-Bună ziua, copii! îi salută ea pe cei trei copii care au rămas cu gura căscată. Sunteţi bine cu toţi? Am întârziat, ştiu, dar am avut ceva treabă de făcut acasă.

Apoi văzându-i atât de speriaţi, le spune încurajator.

-Eu sunt mătuşa voastră, Melania Studerscu, eu v-am trimis scrisoarea. Puteţi să-mi spuneţi mătuşa Mela.  Haideţi, urcaţi aici, eu nu cobor, pentru mine e prea greu să urc şi să cobor de atâtea ori.

Copiii  urcară lângă bătrână, dar de atâta uimire uită să salute.

-Ăăă, bună ziua, zise Selena. Ne scuzaţi, dar nu ştiam la ce să ne aşteptăm.

-Da, e normal, le spune mătuşa.

-Dar e bine că aţi venit, zice Andrei. Adică, vreau să spun, se bâlbâi el,  am ştiut că o să veniţi după noi.

Şi în felul acesta, a continuat drumul până acasă. Mătuşa Mela, căci aşa i se spune, este de statură mică, cu părul cărunt şi o pereche de ochelari de zi în vârful nasului. Obrajii şi faţa îngrijită, ochii albaştri, vocea caldă şi blândă, toate acestea au făcut să fie imediat iubită şi plăcută de copii. Drumul spre casă nu era asfaltat dar cu cât înaintau mai mult cu atât intrau în pădure. Drumul se îngusta în aşa fel încât cu greu ar fi încăput două maşini alăturate. De fapt, cu greu se putea şti că acolo ar exista un drum. Totul este atât de ascuns privirilor şi atât de sălbăticit încât doar din întâmplare era posibil ca cineva să intre în pădure. 

(...)

Intrarea în conac se face printr-o poartă grea de fier pe o alee pietruită, plină pe margini de tufe de trandafiri roz înfloriţi. Peluza de iarbă se întinde în stânga şi-n dreapta, nesfârşită până în dreptul pădurii. În spatele lor poarta grea de fier s-a închis ca şi cum cineva invizibil ar fi manevrat-o de dincoace de ea. La capătul aleii, îi aştepta o uşă de lemn de mahon, împodobită cu bucăţi de sticlă colorată. Soarele lunii mai se răsfrânge în uşă făcând culorile să se mişte. Deasupra uşii sunt scrise câteva cuvinte în limba latină.

„Ad aeterno, Ad gloriam, Ad posterus”.

Copiii privesc şi citesc cuvintele.

-Pentru eternitate, pentru glorie, pentru viitor, spuse repede Iulian.

-Foarte bine, băiete, făcu mătuşa Mela privindu-l pe băiat cu ochii mari. Nu mă aşteptam, deloc nu mă aşteptam ca vreunul dintre voi să înţeleagă cuvintele.

-Dar eu nu le înţeleg, spuse repede Andrei. Ce sunt astea? De ce sunt scrise deasupra intrării?

-Aceasta este deviza familiei noastre. O s-o găsiţi scrisă şi în altă parte. 

 (...)

 

 

Fotografii: Viorela Matei Photography.

Ilustrație copertă: Cristina Costolaș.

Text: Ioana Blaga

Editura Imago Dei, Oradea, 2020.