Nepotul anticarului

 

Sosirea unui străin (fragment).

 

Întunericul s-a lăsat peste oraş. La casa de la numărul 7 de pe strada Teilor se vedeau doar luminile slabe de la parter. Erau lumini care aveau rolul de a-i descuraja pe intruşi să dea vreo spargere. Nu că ar fi găsit acolo cine ştie ce comori, în afară de nişte cărţi şi obiecte mai vechi  ţinute într-un seif din perete. Casa era locuită de un bătrân de aproape 60 de ani, şi nepoţelul  acestuia, Darius, de 12 ani. Bătrânul era proprietarul unui mic anticariat care se numea „Cărţi vechi şi nu numai” care-şi avea sediul la parterul casei. Anticariatul aparţinea familiei bunicului de multe generaţii. Pe lângă cărţile noi care intrau şi ieşeau din anticariat, bunicul era deţinătorul unor vechi manuscrise. Aşa că printre prietenii săi se numărau tot felul de oameni ciudaţi. Profesori bătrâni, oameni care călătoreau de colo colo şi străinii care ajungeau aici din întâmplare sau pentru că faima anticariatului ajunsese până departe. 

Era trecut de ora 12 noaptea. Amândoi se culcaseră de câteva ore. Nimic nu tulbura liniştea casei. Deocamdată...

Darius îşi avea camera la mansardă. Prin fereastra deschisă pătrundea mirosul florilor de tei. Vacanţa de vară începuse doar de câteva zile. Spre deosebire de bunic, Darius încă nu adormise. Stătea întins în patul său, cu braţele sub cap, privind tavanul şi ascultând sforăitul bunicului. Se gândea la ziua care trecuse. Dar mai cu seamă îşi aducea aminte de străinul care intrase de dimineaţă în anticariat. De fapt, nici nu-l văzuse întrând. Doar ce se pomeni cu cineva stând lângă el. Era îmbrăcat destul de bizar, pelerină vişinie şi togă neagră, cam nepotrivit pentru secolul nostru, se gândi Darius. Îşi aduse aminte cum l-a privit curios şi apoi a plecat aşa cum a venit, pe nevăzute. Hm, se gândi Darius, e timpul să mă culc, e cam târziu. Îşi aranjă mai bine perna sub cap şi închise ochii, hotărât să adoarmă. 

POC! (...).

 Fotografii: Viorela Matei Photography.

Ilustrație copertă: Oana Oara.